Top
 

Locul potrivit creează omul potrivit

La 19 ani veneam din Ardeal cu așteptări uriașe, voiam o perspectivă fresh și o carieră de succes. Desigur că nu era nimic greșit în trasarea unor obiective pe termen lung, nici faptul că era clișeul maxim.

Am petrecut trei ani de zile cu nasul în cărți și părea că da, asta e menirea, să fac Litere, să scriu și să comunic, dar nu cu oamenii, ci cu mine și pentru mine. Treptat, entuziasmul a scăzut. Eu mă îndreptam spre alte arii, începusem să fiu interesată mai mult de procesul prin care un produs ajunge să fie considerat de succes, și mai puțin de produsul în sine. Schimbasem sălile de lectură cu întâlnirile rooftop la Tedx Talks și trăncăneam întruna despre insight-urile din publicitate, pe care credeam că doar eu le știu.

Asta se întâmpla prin vara anului 2015 și dintr-o dată a venit septembrie – panică, ce naiba fac mai departe? Trebuia să mă și angajez, exista presiunea din partea alor mei să fiu independentă, dar mai ales, voiam să știu exact ce-mi doresc.

M-am pus în fața calculatorului, cu o noapte înainte de deadline-ul admiterii, pentru că mă hotărâsem de pe-o zi pe alta că vreau sa fac pe bune publicitate. Trebuia să contruiesc o campanie pentru un brand de cafea, campanie pe care trebuia să o prezint a doua zi în fața unei comisii alcătuită din oameni de publicitate. Say What!? Normal că nu a fost un proiect perfect, eram nedormită, îmi tremurau picioarele, ce să mai vorbesc, că nici nu făcusem  vreun research temeinic pe alte brand-uri concurente. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu aveam nimic de pierdut.

Căpătasem un boost de energie și încredere, când am văzut fețele atât de descrețite ale profilor de la SNSPA. Începusem să le vorbesc despre cafeaua solubilă de parcă era ultimul lucru pe care-l făceam pe lumea asta. Credeam mult în insight-ul gândit de mine, de altfel în toată campania, dar mi-au spus, “Nu e chiar ce trebuie, dar ești pe aproape, plus că toate declinările astea gândite de tine pe digital sunt făcute deja de alte brand-uri concurente.” Cum puteam să le spun că nici nu avusesem timp să mă uit și-n curtea vecinului? În orice caz, a fost bine, am prins curaj, am fost și admisă, aveam toate datele pentru o schimbare radicală.

Dar oare puteam să fac asta?

Fix după ce intrasem la Advertising, am avut oportunitatea să intru într-un internship pe account în prima mea agenție de publicitate. Nu știam cu ce se mănâncă asta, dar am acceptat imediat. După patru luni de zile, aveam contact cu tot soiul de situații mai mult sau mai puțin limită. Îmi amintesc cum am plecat în noiembrie la Iași, era în derulare o campanie și plecasem doar eu cu șoferul. Ajunși acolo, aveam de făcut o filmare, pe care clientul trebuia neapărat să o aibă, noi nu aveam oamenii pe care mizam, și atunci am alergat prin toate colțurile Iașului, eram deja Super Team, trebuia să improvizăm, să facem naibii ceva, să avem un clip cu CINEVA! Sau când primisem task-ul să fac follow-up cu toate unitățile militare din țară și să obțin accesul la ele, că dacă oamenii se încadrau în target, trebuia să faci pe dracu în patru. Eram tensionată, ăia erau paranoici, că de ce vrem să facem asta, explicații, noroc cu pilele alor mei, puneam numele lui taică-miu la înaintare, îi stresam pe ăia nonstop, dar la sfârșitul săptămânii, cineva făcea rost de aprobări.

Pe scurt, o nebunie. Mă implicam până la ultimul detaliu, parcă mă pompa cineva zilnic cu o adrenalină și un optimism ieșit din comun, puneam o mie de întrebări și insistam până aflam ce căutam.

Și în decembrie s-a terminat totul, urma să plec definitiv din agenție. Îmi mai prelungiseră cu o lună internship-ul și eram ferm convinsă că voi rămâne, că ”I proved a point there”, dar nu a fost așa.

Am fost ținută pe ace până în ultimul moment, cu o zi sau două înainte de Crăciun, încercam să aflu cât mai repede, dacă se luase o decizie, sau dacă se răzgândiseră în privința mea. Era o nebuloasă, mama mă întreba dacă mai vin acasă de sărbători. O bună parte din colegii mei luaseră decizia să plece din agenție, iar eu încă nu aflasem nenorocitul de răspuns, pentru că decizia în sine, era o însumare a mai multor păreri, a celor care făceau parte din agenție. Dar mi-am spus că indiferent cum va fi, trebuie să fiu pe poziții. Încă se derulează în mintea mea cuvintele șefei mele: Bad Timing, nu e vina ta!! Dar nu putem continua împreună.

Și mă gândeam, ce se va întâmpla de acum încolo, mai ales când știam că ăla e drumul necesar? Treceam printr-o criză existențială destul de nasoală, parcă totul fusese făcut degeaba. Mă simțeam inutilă, incompetentă, calculam toți pașii făcuți până atunci și nu puteam să înțeleg unde am greșit. Încercam să derulez toate zâmbetele colegilor mei de-a lungul vremii și făceam un close-up mental, să caut falsul, ipocrizia, să caut buba, să caut cuvintele care îmi scăpaseră.

Mă îmbrăcam să plec acasă de tot și în ultimul moment am primit un telefon de la Ioana, în care îmi spunea că vrea să fac parte din Minio! Era cel mai mișto cadou de Crăciun, iar eu prinsesem viață dintr-o dată.

Acum, după tot timeline-ul ăsta tumultuos, sunt în birou, în prima mea zi de junior account, cu cea mai mișto echipă, într-o căsuță de vis și în sfârșit, cu un EU în care cred sută la sută.

Written by: Manuela Dospina

Hello, my name is Manuela. All my friends call me Manu, so you should do the same. It’s such a pleasure to meet you! I’m sure we will do great projects together. I love to meet new people and to share common visions with them. I’m willing to use all my knowledge in order to create innovative campaigns for your brand.

Latest comments

Post a comment