Top
 

Toți pentru unul și unul pentru toți

Clasa I, penultima bancă. Omul care avea să-mi marcheze felul în care văd, înteleg și trăiesc, învățătoarea mea, Doamna Olguța Marin, ne ține discursul de început de an școlar.

În această clasă o să învățați lucruri importante despre lumea în care v-ați născut. Veți învăța să scrieți, să citiți, veți învăța istoria și geografia acestei țări minunate și, cel mai important, veți învăța să fiți oameni.

Aici veți fi toți pentru unul și unul pentru toți. O să învățați că în viață nu puteți călca peste alții ca să vă ridicați voi.

Inițial, nu am înțeles ce înseamnă că vom învăța să fim oameni. Bănuiam că se referă că o să învățăm să fim oameni mari.

O să  învățăm să ne îmbrăcăm în costume serioase și să nu râdem așa de des. Probabil nu o să ne mai mângâie nimeni și o să dăm bani pentru a primi mai mulți rest de la chioșc.

Nu înțelegeam nici ce presupune să fim toți pentru unul și unul pentru toți. Mi se părea cumva că e puțin nedrept.

Adică, dacă eu fac ceva bun, de ce să fiu tratată precum cei care nu și-au făcut tema sau mai știu eu ce boacănă le-a mai trecut prin cap?

Da. S-a ținut de cuvânt doamna.

Nu am mai fost duși în excursie când un cineva a spart tabla în pauză. Am fost toți pedepsiți pentru o săptămână să stăm în clasă în pauze când un coleg a întârziat la oră de georgafie pentru că se juca pe palier.

Am umplut cu toții un caiet întreg dictando cu ”Imperiul Habsburgic” când cinci colegi au scris din neștiință ”Imperiul Hasburgic”. Am bodogănit și am tras cu toții după fiecare greșeală făcută de oricare dintre colegi.

20 de ani mai târziu, aprilie 2014, Cristiana în drum spre birou:

Asta te încurcă. Oamenii din jur.

Auzi tu! Toți pentru unul și unul pentru toți… Pfff! Desigur!

Acea lozincă auzită la doar șapte ani tot nu-mi suna bine.

Unde Doamne iartă-mă se întâmplă asta? Dacă ar fi așa, s-ar fi gândit și la mine ală care pune materialele alea în prezentare. Că jumătate de oră întârziere înseamnă că eu trebuie să scriu până fac scurtă ca să mă încadrez în același deadline.

Că după ce se dă send și se închide PC-ul eu termin prezentarea și trebuie să corectez ”scăpări”. Dar scăpările mele cine le corectează?

Desigur, la mine nu se aplică. Eu vorbesc cu clientul, pe mine mă sună că e în întâlnire cu cinci oameni și asteaptă toți materialele de la mine.

Suntem oameni, greșim. Dar la ăla care trebuie mereu să dea vestea, cine se gândește?

15 februarie 2016, sediul Minio, pitch important, deadline în 2 zile:

Eu: Nu mai avem timp să validăm cu Ioana materiale pentru conceptul unu. Trebuie să mergem mai departe cu declinările.

Paul: Da. Ok. Mihai, cum ești cu ele?

Mihai: Mai am trei și gata.

Paul: Și cu conceptul doi cum rămâne? Nu avem nimic aici.

Eu: Așa-i. Paul, Mihai, hai să vorbim acum. Ce ziceți?

Marius: Ok. Stați așa că vin și eu.

Brainstorming intens. Propuneri, schițe, corecturi peste corecturi.

Am ieșit cu bine, toți cu tema stabilită, după o oră. Mai aveam aproape 11 ore lucrătoare până la deadline.

Coordonare perfectă. Toți știam ce avem de făcut, ne uitam peste umăr ce face celălat, de ce are nevoie.

A doua zi la 17:00. Totul țiplă în deadline. De la randări la save-as-ul în .pdf al prezentării. Toți uimiți de coordonarea perfectă. Nimeni nu mai lucra după nimeni. Nimeni nu înjura pe nimeni, nimeni nu plângea.

Feedback-ul Ioanei cu ”V-ați descurcat grozav! Arată foarte bine materialele!” răsuna ireal, aproape ireal în timpanele noastre.

În ziua aceea am înțeles, în sfârșit, după 21 de ani.

Am ajuns toți oameni mari, dar ceea ce îmi umple inima și mă face să respir ușurată este că aici suntem în primul rând oameni.

1

Written by: Cristiana Pană

Hello, my name is Cristiana – just call me Cris. My passion is to create powerful strategies that have a true impact on your business. For me, advertising is a key component for every company and, from this angle, ROI is essential.

Latest comments

Post a comment