Top
 

Reframing sau cât de mare este un ou mic?

Niciodată nu m-am putut decide ușor asupra lucrurilor. Așa că niciodată nu am putut răspunde ușor întrebării: Ce vrei să fii când te faci mare?

Când eram la grădiniță visam să ajung om mare. Da, credeam că asta este o meserie. Din ce vedeam eu, aveai o grămadă de lucruri de făcut. Cam toate se reduceau la beneficii: ai bani, faci ce vrei, te vezi cu oameni, participi la tot felul de întâlniri în care se mănâncă și se bea mult, nu ceri voie nimănui și poți să tragi la răspundere pe oricine. Apoi, am aflat că asta nu este o meserie.

Așa am început eu reframing-ul chiar de la vârsta la care nu știam eu ce presupune asta.

M-am reorientat, voiam să mă fac balerină. Trăgeam de mine și de colegele mele ca să fim cea mai bună echipă. Aveam senzația ca dacă doar eu performez, nu este suficient. Eram un mic despot acolo. Până am ajuns la generală și mama mi-a zis ca a fi balerină nu e o meserie, că îmi trebuie ceva serios cu care să-mi întrețin familia toată viața.

Reconfigurare traseu și iată cum am ajuns să-mi doresc să fiu arheolog. Să plec în alte țări, să ajung la mult visatele piramide, să dorm în situri, în condiții vitrege și să le scriu alor mei felicitări marcate de fiecare dată cu alt timbru poștal. Apoi, am aflat că arheologii în România cam rar au fonduri pentru așa ceva și că, cel mai probabil, o să-mi fac veacul printr-o peșteră uitată din România, pe bani puțini, atât de puțini încât nici cercetările nu le pot duce la bun sfârșit.

Punct și de la capăt.

M-am gândit să mă fac profesor de istorie așa că m-am apucat să citesc în fața oglinzii toate cărțile de istorie, manualele lui sor-mea, enciclopediile din dotare. Totul ca la carte: cu mimica de rigoare, scoteam elevii imaginari la lecție, le dădeam note. Atât de mult mi-a plăcut noul rol, încât m-am oferit să scriu și articole istorice pentru revista școlii. Totul s-a încheiat când am aflat că viața de profesor este mai grea decât îmi imaginasem. Multă muncă, bani puțini și recunoașterea din partea elevilor era și nu era.

Apoi au urmat: pictor, colecționar de vestigii ( monede, mai exact, că atât îmi permiteam), arhitect și detectiv particular.

Cristiana! Gata cu prostiile! Ești în liceu. Trebuie să te decizi odată unde dai la facultate!” Mama, mereu tranșantă cu așa-zisele mele obiective.

Așa că m-am decis să mă fac diplomat. Să plec ca ambasador al României în alte țări. Am dat la ASE, Relații Economie Internaționale. Am luat 70 din 70. Am fost la buget, cu bursă. După doar 2 ani aveam să aflu, în urma unui eveniment ținut într-o ambasadă de la noi, că viața de diplomat era departe de confortul și vorbele cu mănuși pe care mi le imaginam eu.

Așa că m-am decis să nu fiu nimic. Să-mi continui jobul de atunci și să vad eu unde ajung. Când am auzit prima oară ”job în publicitate” mi s-a părut atât de exotic încât am zis: Asta e de mine! Publicitatea e exotică, clar e un locșor și pentru un inadaptat ca mine acolo. Mi-am croit cum am putut eu traseul. Muncind, învățând, greșind, ajutând și fiind ajutată. Dar cel mai mult muncind și visând mult chiar și la fiecare Erorr 404, să dau cu reframe.

Dar iată, că acum 2 săptămâni aveam să aflu că, de fapt, pot la fel de bine să fiu șef de redacție. Nicio grijă. Nu vreau să vă anunț că părăsesc echipa minio. Departe de mine acest gând. Aveam să aflu că voi fi șef de redacție pentru rubrica de HUB de la noi din site. Nici măcar nu alesesem eu asta, nici prin când nu mi-a trecut vreodată să mă ocup cu așa ceva. Așa că panică maximă. Cum să coordonez niște oameni să facă ceva ce eu nu știu să fac? Cum decid eu dacă este un subiect bun? Cum decid eu dacă este un articol este bine scris? Cât de mare trebuie să fie un articol astfel încât să fie consistent, dar în același timp să nu fie prea lung încât să nu plictisească. Sau, pe scurt? Cât de mare este un ou mic? Fix așa mă simțieam. O listă interminabilă de întrebări fără răspuns.

Așa că am citit tot ce se poate despre asta. Ce trebuie să facă un coordonator de redație, cum se țin ședințele săptămânale, cum se dă feedback fără să pui pe nimeni în poziția ghiocelului, cum să impulsionezi fără să fie Țara lui Papură Vodă. Mi-am luat inima în dinți și am dat meeting request în calendar colegilor.

Atât de emoționată am fost încât atunci când a venit vorba de primul meeting m-am dus cu 10 minute înainte, să mă pregătesc, să dau drumul la laptop, să fac speech-ul, să-l repet. Mă trezesc singură. Toți întârziau. ”Ce naiba?” îmi zic. Când ce să aflu? Greșisem ora meeting-ului cu 1 oră mai devreme. Cam da. Atât de emoționată eram.

Vin în sfâșit oamenii și-mi dau seama că mă privește o mare de ochi încrezători și plini de optimism. Nimeni nu se uita cruciș, nimeni nu era acolo să-mi taie capul pentru că nu mai făcusem niciodată asta. Toți erau foarte atenți la tot ce spuneam și puneau întrebări bine intenționate și foarte pertinente. O glumiță, două și iată cum Cristiana noastră nu mai avea nicio gară. Gata cu emoțiile, zici că era redactor de ani de zile. S-au stabilit temele, toți erau happy cu ce și-au ales.

Prima mea satisfacție nu avea cum să nu apară îndată. La doar 1 săptămână, toți mi-au trimis articolele care s-au dovedit a fi foarte bine lucrate și documentate. M-au făcut mândră. Mândră de mine și mândră de ei. Ne-am demonstrat că putem fi orice vrem noi să fim. Doar noi ne stabilim limitele, coordonatele și lucrurile pe care le putem face.

Punct și de la capăt în fiecare zi.

Reframe.

0

Written by: Cristiana Pană

Hello, my name is Cristiana – just call me Cris. My passion is to create powerful strategies that have a true impact on your business. For me, advertising is a key component for every company and, from this angle, ROI is essential.

Latest comments

Post a comment